Şedeam într-o grădină de vară şi citeam dintr-un ziar un articol feminist, scris ca-n anii 60. O reporteră "hip-hop" scria despre slăbiciunile logicii aşa zisă obiectivă al bărbaţilor vizavi de gândirea feminină, când ochii mi-au alunecat de pe spatele dezgolit al unei brunete care se îndepărta cu paşi de regină, pe fundul ei de aur. Era prin Iunie. Păsările ciripeau ca-n Aprilie. Pe aici, natura este defazată. Am lăsat ziarul să-mi alunece la picioare şi Faust m-a bătut pe umăr. Ne-am uitat amândoi prin aceeaşi pereche de ochi după posesoarea de aure curat, cum dă colţul, dispărând din "logica noastră de bărbaţi" după spusele reporteriţei plină de statistici şi prejudecăţi. "Simţi cum te-nalţă-n tării?" l-am întrebat. "Nu pe mine..." mi-a suflat Faust.
Am căutat prin picturile de epocă şi un loc pentru desfăşurarea farsei. Tocmai acest gen respinge orice localizare istorică şi strigă după esenţializare. Ce altă localizare s-ar potrivi mai bine decât faţada austeră (schiţată, sugerată) a bisericii în schelărie care expandează şi patronează o cultură din care ne alegem şi noi, cei de astăzi?!
Victor Carcu: Faust, omul şi păpuşa dracului - gânduri de regie la un spectacol
Eine historische Wiedergabe, würde eine Inszenierung die dem Zarathustra gerecht werden könnte, überflüssig erscheinen lassen. Einer solchen Inszenierung muss es auf Anhieb gelingen intuitiv, und nicht rational, ein Gespür für „das Bedürfniss nach einem weitgespannten Rhythmus“ „der weite Räume von Formen überspannt“ zu entwickeln. Einer Inszenierung nach Zarathustra kann man keine Reflexionen über die Metaphysik der Kunst abverlangen, jedoch dass sie zu einem Gebilde wird, zu einem eigenständigen Instrumentarium, das in der Lage ist, die Poetik, das Subjektive zu wiedergeben, und zwar nicht erklärend, sondern durch die Katharsis. Eine solche Vorstellung wäre nicht dazu berufen eine Lösung des Aufeinandertreffens von Philosophie und Poesie zu präsentieren und diese dem Zuschauer zu vermitteln, sondern seine Kraft und Vitalität könnte aus der reinen, nietzscheschen Metapher hervorgehen, ohne die Wirrungen einer philosophierenden Phantasie.
Victor Carcu: Ich habe Nietzsche gefragt – Gedanken an eine Inszenierung des Zarathustra am Sandkorn-Theater, Karlsruhe
ăutam o temă pentru un spectacol pe care cenzura partidului să nu-l poată ataca şi nici noi să nu ne plecăm capetele pletoase şi rebele ca şi cele tunse ale aliniaţilor sperjuri. Valori în prezentul socialist nu găseai cât dădeai cu ochii, aşa că m-am uitat înapoi, într-un trecut încă neinfestat, nedeformat şi m-am oprit la miturile neamului. Meşterul mi s-a deschis ca nici unul...
Ast
ăzi când îl recitesc mă trece câte un zâmbet pe la pasajele în care am încercat cu stângacie ba să ascund de ochiul partitudului transcendentalul, ba să însăilez la numitor comun sursele diferite din care m-am inspirat. Stilistic? Ce să zic?! Aşa credeam, simţeam şi puteam pe atunci, însă constat cu bucurie şi acum că substanţa primară a mitului a rămas mai ca nevătămată.
Mitul acesta este mult prea puternic
şi trăieşte prin el însuşi în orice epocă, sub orice mână. El rămâne în mine şi pentru mine unul din cele mai frumoase creaţii ale acestui popor. Că-i de import sau nu, este problema filologilor şi folcloriştilor şi nu a demersului artistic propus.
„Mesterul Manole" este universal, adânc
şi prin urmare numai bun pentru exportat în epoca noastră plină de eroi construiţi şi încocletiţi în simplitatea şi aritificialitatea comics-ului.
Victor Cârcu: Povestea unui manuscris pentru PHOENIX - închegat pe la începutul aniilor ‘70
„...mi-a plăcut şi o voi reciti în curînd – povestea e fabuloasă şi ai o uşurinţă remarcabilă de a intra şi a ieşi din real. Impresia pe care mi-o creeaza este de fantasmagorie caleidoscopică în care firul roşu al naraţiunii este bine condus şi plin de surprize – limbajul este un bombardament de cuvinte care alăturate unele de altele crează imagini care pe mine m-au zăpăcit în puterea lor de a evoca situaţii insolite – bizare – delirante. Ai un sac de cuvinte, că nici un golem nu ar putea să-l care. Ritmul este foarte alert (tot timpul am fost cu sufletul sub limbă), aş fi dorit să mi-l mai trag un pic. Cred că ar fi o idee să alternezi propozitiţiile scurte, din când în când, cu fraze mai lungi, în care să nu se petreacă mai nimic, ca o pauză în muzică, care să-ţi dea relaxul de a auzi ce-ai auzit şi de a creea spaţiul şi apetitul necesar pentru ce va să vină...“
„... Ein vielschichtiges narratives Gebilde, mit ästhetischen, literaturwissenschaftlichen und literar-historischen Bezügen, Paraphrasen, Zitaten, realen und fiktiven Fußnoten. Natürlich erinnerte mich vor allem der Einstieg in die Geschichte an Creangă, den ich für einen wunderbaren Erzähler halte, nicht nur von wegen Kindheitserinnerungen, die Atmosphäre und deren Schilderung erinnerte mich an „Craii de Curtea veche“ von Mateiu Caragiale, die Beschreibung opulenter Mahlzeiten, die von Besäufnissen an Rabelais, die feine Ironie an Swift, der „ma-gische Realismus“ der Südamerikaner kommt zum Zuge, das alles auf dem Hintergrund eines vorgetäuschten Science-Fiction. Und die Gestalt, eine Person im klassischen Sinne der Erzählliteratur ist das ja nicht, trägt die Züge einer Comic-Figur, die somit an keinen Ort gebunden ist und sich frei durch die Jahrhunderte bewegen kann. Das Konstrukt, das Du Dir hier ausgedacht hast, ist eine ausgiebige Methode modernen Erzählens, ich kann mir vorstellen, dass Du glücklich bist, sie Dir erarbeitet zu haben, und es Dich reizt, sie auszuschöpfen. Es besteht aber die Gefahr, dass man der Sklave seiner eigenen Methode wird, dass sie ausufert, ein Fass ohne Boden wird. Du weißt bestimmt, was ich meine...“
